se spune ca atunci cand iubesti trebuie sa si ierti,sa accepti defectele persoanei de langa tine,sa ai incredere si sa fii alaturi de ea atunci cand are nevoie.dar pana cand?oare iubirea inseamna sa uiti de tine?de principiile tale si sa suferi in tacere iertand la nesfarsit?oare iubirea inseamna sa inchizi ochii la tot ce te doare si nu iti convine?
iubirea nu inseamna oare sa fi fericit?sa cunosti pe cel de langa tine ca pe propria ta palma?e adevarat ca misterul trebuie pastrat si ca mici secrete descoperite zi de zi aduc o lumina noua in orice relatie..dar secretele monstruase si rele nu au ce cauta daca vorbim de iubire..
sa iubesti nu inseamna oare sa te trezesti si cum ai deschis ochii s te intrebi de ce nu e langa tine?si sa-ti fie dor cat timp pleaca la magazin?sa-i lumineze si sa-i rada ochii cand te priveste?
iubirea nu inseamna sa-ti sarute defectele si sa-ti spuna ca esti perfect?sa te priveasca cu drag cand dormi si sa te mangaie?
mi-a spus de curand cineva ca oamenii pentru care merita sa plangi nu te-ar face niciodata sa plangi..deci cei pentru care plangi nu merita lacrimi..
eu plang mereu de cateva saptamani..si ma rascolesc ingrozitor aceste vorbe..si mai rau e ca am inceput sa plang fara lacrimi..plang doar in mine,incet,tare,urlu,de dor,de dispret fara de mine sau altii,de ciuda pe mine..am ajuns sa cred ca ma urasc si ca nu-mi doresc fericirea,tind sa trag concluzii urate despre ceea ce se contureaza a fi persoana mea..
parca cineva din mine ma afunda mai adanc si mai adanc in tristete..ma simt o infinitate de persoane iar vocile lor ma cearta mereu ca nu fac bine,ca am sau nu dreptate,voci contradictorii care ma zapacesc caci isi spun fiecare parerea si se cearta intre ele(schizofrenie?am sa caut mai multe detalii)
uneori imi imaginez despre mine ca am innebunit..si ma vad la un azil de nebuni imbracata in ceva alb imaculat pana in pamant in fata unui sevalet pictand vartejuri si cascade de ganduri si senzatii,picturi magnifice pe care le-ar privi ingrijitorii azilului si ar da tristi din cap compatimindu-ma..iar eu in nebunia mea as rade de ei cu superioritatea unui nebun care a inteles in sfarsit rostul..rostul pe care numai geniile l-au inteles atunci cand si-au pierdut mintile
imi mai imaginez ca ma satur si plec.plec in lume,muncesc cate o luna in fiecare tara si ajung in locurile in care mi-am dorit mereu sa ajung..sarut nisipul de la baza piramidelor si-mi gasesc linistea meditand rezemata de pietrele lor,ajung in satul uitat de lume din cea mai indepartata si inaccesibila parte a japoniei unde un batran mic isi saruta katana dupa ce-si termina taierile anuale..el imi va spune ca nu intotdeauna soarta decide pentru mine,am sa strabat marele zid chinezesc si am sa ma gandesc ca toate culoarele lui ca si toate drumurile pe care as apuca la un moment dat in viata duc in acelasi loc:la sfarsit
si vreu sa ajung in damasc pentru ca intotdeauna mi-a parut un loc incarcat nu neaparat de istorie cat de senzatii..cred ca acolo spiritul meu de cautator de comori si-ar regasi linistea
si-am sa ma simt atat de mica si neinsemnata in fata marelui canion
cel mai urat lucru pe care mi-l imaginez este sa stau,sa stau asa cum sunt si-mi astept soarta..soarta care-mi face ce vrea si-mi sluteste sufletul,care nu ma lasa sa pictez,doamne de cate ori am luat pensula in mana si am zis gata!imi revin,de atatea ori am pus-o la loc fara sa pun culoare pe ea..nu pot..am gol in minte si in suflet..in schimb ma visez pictand si ma trezesc atat de trista ca a fost doar un vis..
VREAU!VREAU sa fac ceva cu viata mea,sa o schimb si sa-mi fie bine,sa-mi linistesc sufletul macinat pe nedrept de tot ce ma inconjoara si de interiorul meu prost modelat..se spune ca omul este creatia cunoscutilor si necunoscutilor lui,psihicul unui om se construieste cu caramizile intamplarilor traite...ei bine fundatia psihicului meu e ca si piramidele in schimb ce s-a construit dupa cei 16 17 ani in care s-a turnat fundatia e un dezastru..cred ca ceea ce tine in picioare psihicul meu sunt cateva schele care insa nu pot sustine atata greutate mult timp..si simt ca daca nu daram tot ce nu este bine construit am sa stric si fundatia..dar sa darami ceva cu care te-ai obisunuit atata amar de vreme..iti trebuie un impuls clar..un buldozer care sa darame tot pana la baza.sa duca toate caramizile la o distanta sigura astfel incat sa le poti vedea si analiza pentru a vedea greselile facute la constructia anterioara..
oare cum fac rost de un astfel de buldozer?
creste din ce in ce mai lung si fara forma,o sa se faca mare cat mine si poate candva o sa ii creasca si brate cum sunt fratii lui de prin filme din desert..iar cand o sa aiba brate am sa il rog sa ma ajute din cand in cand la carat una alta sau mutat mobila.portocalul are o singura portocala care nu se mai coace.cred ca e in grave de a facut doar o portocala..s-o fi suparat ca i-am mancat toate portocalele cand l-am cumparat(avea 432 sau vreo 26 nu mai stiu dar erau multe si dulci) si acum imi da cu portiaia.dracena(de fapt nu e dracena asa am botezat eu floarea)sta cuminte in dormitor langa prietenii ei gargaritul 
si albinutul care sunt foarte de treaba si o ajuta sa creasca dreapta.Cei doi sunt de fapt creioane cu decoruri la capat in loc de radiera ca la creioanele normale la cap si fara fite..deci sunt doua creioane colorate si cu fite de aceea eu le-am botezat si le-am insufletit. 
am gasit in schimb o poza a spiridusului rufelor curate..seamana cu spiridusul meu si dupa cum se vede are in spate un cearceaf..restul spiridusilor nu vii pot arata decat dupa ce ii prind si le fac o poza.Am sa ii pun sa se imbrace in costume dungate ca puscariasii din filme si am sa ii inchid intr-o puscarie colorata si frumoasa unde sa se simta bine dar sa nu poata chinui pe nimeni.
pace mie
dune-frank herbert..sayadinna este cuvantul care imi tulbura sufletul..este cea care transforma otrava in apa pentru fremeni..
u il vad,albastru de suflet,albastru de viata,albastru de dor
