duminică, 4 ianuarie 2009

imbratisarea


Când ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.

Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atat de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.

As fi vrut sã te pastrez în brate
asa cum tin trupul copilariei, intrecut,
cu mortile-i nerepetate.
Si sã te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.

nichita stanescu
a mea
Singurateca ea mã asteapta sã-i vin acasa,
In lipsa mea ea se gindeste numai la mine,
ea cea mai draga si cea mai aleasa
dintre roabele sublime.
Ei i se face rãu de singuratate
ea sta si spala tot timpul podeaua
pânã o face de paisprezece carate
si tocmai sã calce pe dinsa licheaua.
Ea spala zidul casei cu mâna ei
si atirna pe dinsul tablouri
ca sã se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la usa-n ecouri.
Ea isi asteapta barbatul betiv
Ca sã-i vina acasa
si degetele albe si le misca lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasa.
Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine în boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
sã nu greseasca barbatul niciodata
drumul predestinat.

Un comentariu: