duminică, 1 februarie 2009

cercetare


stiu lucruri pe care stiu ca le stiu dar nu mi le amintesc,ca si cum as fi trait 1000 de ani si acum am amnezie sau parkinson sau sindromul down si nu-mi aduc aminte ce am facut in cei 1000 de ani..

cateodata miros,aud,simt sau citesc ceva si-mi amintesc franturi sau chiar pasaje intregi sau pur si simplu inteleg si-mi amintesc ceea ce uitasem..batrana din mine se trezeste pentru o clipa,doua si apoi dispare cu tot cu revelatie,intr-o clipita,ca magaru in ceata(comparatie urata dar na..asta simt)

incep sa cred in lucruri pe care le uitasem,sau incercam din rasputeri sa le uit,le blamam si acum iata,ma lovesc cu puterea unei mangaieri..mi se arata in toata simplitatea lor,in toata durerea lor dulce si ma minunez...cum am putut uita?

pe de alta parte doare ca bucuria revelatiei e atat de ingreunatoare pentru suflet,ca parca te obliga s-o strigi in gura mare,sa te bucuri de ea cu restul lumii..si ma uit imprejur si vad oameni care n-ar putea intelege niciodata minunea,ba mai rau nici nu ar incerca si ar lua-o in badjocora..si regret,si incep sa sper..si ma umplu de bucurie..acum stiu:Dumnezeu e in toate.fiecare are calea lui

maktub

2 comentarii:

  1. Corect; fiecare are calea lui. Si cat de mult ne ispitesc caile altoraaaaaa....

    RăspundețiȘtergere
  2. da..realizez pe zi ce trece ca inca imi caut drumul...si mereu ma ispitesc potecile altora

    RăspundețiȘtergere