joi, 26 martie 2009

dorinte indeplinite de blog

nu stiu cum se intampla dar vad ca de fiecare data cand imi doresc ceva si scriu despre acel ceva pe blog ceva-ul vine fara intarziere..ieri am vazut ce n-am mai vazut de cand eram mica..patinaj artistic..nu era cum imi aminteam..era alt gen de competitie,toti dansau pe aceeasi muzica..pe tvr2..dar tot patinaj era..ma rog..si mereu cand vreau sa vad..si scriu pe blog ca-mi e dor sa vad..a doua sau a treia zi cel tarziu vad..s-au cam indeplinit planurile scrise aici..zmeul n-a zburat dar poate ca l-am facut prea gras(asa fac parintii cu exces de iubire..isi cam indoapa odraslele)de fumat m-am lasat 2 saptamani si-am hotarat ca nu mai vreau sa ma las..si totusi..dac-ar fi sa se indeplineasca toate scrierile mele?daca posturile din aceasta casa virtuala se indeplinesc?sa scriu ce-mi doresc apropo de pacea mondiala?de copii care nu sufera de foame?de preturi scazute?de batrani cu pensii rezonabile?de un virus care-i face pe oameni mai buni?

marți, 24 martie 2009

Necuratul din varful dealului

Necuratul din varful dealului.

Se ia mai intai un ou de la o gaina neagra calcata de un cocos negru. Se va cloci oul timp de patruzeci de zile. Cand coaja oului crapa, in gaoace se iveste "ceva", o "faptura" care te poate face cel mai bogat om de pe pamant. Prin satele risipite ale Obcinelor Bucovine...

Necuratul din varful dealului

Se ia mai intai un ou de la o gaina neagra calcata de un cocos negru. Se va cloci oul timp de patruzeci de zile. Cand coaja oului crapa, in gaoace se iveste "ceva", o "faptura" care te poate face cel mai bogat om de pe pamant.
Prin satele risipite ale Obcinelor Bucovinei mai traiesc si azi asemenea "banuiti" care au facut pact cu puterile nevazute ale lumii de dincolo. In plin mileniu trei, realitatea magica a satelor romanesti e inca vie si activa. O imprejurare de exceptie, care ar merita sa fie inregistrata si cercetata de specialisti

Gaina neagra

"La inceput, cand esti tanar, cine se mai gandeste ce va urma? Cine n-ar vrea sa aiba ca sluga o putere de pe lumea cealalta, care sa-l faca bogat? Sa dai doar o porunca in gand si Cineva nevazut sa se repeada sa-ti implineasca vointele? Sa ai noroc la bani, la vite... Cand esti tanar esti nestiutor, le vrei pe toate deodata, cine se mai gandeste la Judecata de-apoi?"Calauza mea are ochii albastri si ei raman acolo, pierduti in departarile pline de munti cu varfuri cetoase. Va trebui sa facem impreuna o calatorie. Vom urca spre satele acelea salbatice, ascunse in nori. Marturiseste ca abia acum simte, nu stiu cum, parca putina frica. Se codeste. Nu stie daca-i bine. De mult n-a mai auzit vorbindu-se despre "banuiti". Despre vrajitorii din munti, care au casele pazite de fapturi diavolesti. El, Nicolae Iurniuc, a fost un visator. A ratacit prin lume, a avut nenumarate meserii si ghinioane in viata. S-a departat de sat. Nu stie nici dac-or mai trai asemenea oameni. "Trebuie sa fim atenti, tare sa fim atenti, ca nu-i gluma..." Candva i-a vazut. A auzit despre ei mii de povesti. S-a nascut acolo, intr-un satuc, Paltinu, imprastiat pe trei munti, vecinii lui sedeau la cativa kilometri de mers prin cer. N-o poate uita nici azi pe batrana aceea din neamul Vasilcilor - Fedosia, parc-asa-i zicea -, pe care intregul tinut o privea cu strangere in suflet: singura, cumplit de slaba si lunga, o femeie uriasa, pe care-o vedea uneori ivindu-se in varful unui deal rotund si verde, culegand buchete groase cat roata carului de flori de camp. Cam asta facea mereu: culegea flori. Desi arata ca orice alta baba de varsta ei, degetele i-au ramas subtiri, pana-n clipa mortii. Cu unghii lucioase, domnesti, neplesnite de munci. Si avea femeia asta o privire arzatoare, de care-si aminteste mereu Nicolae Iurniuc, inca de cand era copil si o pandea din iarba inalta, de la poalele dealului: te sfredelea in obraji cu ochii ei aprinsi ca jaratecul, desi parea o femeie amarata, apasata de un chin sufletesc. "Avea asa, cum sa spun, o tristete adanca. Se uita la mine de acolo, de sus, si parca-mi implora ajutorul, parca era singura intr-o primejdie mare si te striga din priviri sa vii la ea s-o ajuti." Aceasta femeie facuse ce facusera multi alti "banuiti" inaintea ei. Avea ceva pamant, insa traia greu, intr-o casuta prabusita. Isi luase un barbat gospodar, cumsecade, dar cam tacut si parca "prea cuminte". Nu se simtea asa fericita. Pana intr-o zi, cand a urmat sfatul strabunilor. A cautat mai intai o gaina neagra, "da neagra, fara nici un fulg alb prin ea" si un cocos negru. A fost de fata si s-a uitat atunci cand cocosul negru a calcat gaina cea neagra. A asteptat cu infrigurare primul ou. Neaparat trebuia sa fie primul! S-a repezit, l-a luat, a iesit valvartej din poiata, ca si cum ar fi adapostit intre palme o comoara fara de pret. S-a inchis intr-o odaie intunecata si s-a asezat peste ou. L-a clocit neintrerupt, vreme de patruzeci de zile, stand dreapta, tacuta si nemiscata. Patruzeci de zile nu a vazut soarele. Postea negru si se ruga bolborosit la o putere nevazuta. Din cand in cand, intra la ea barbatul, aducandu-i apa si ajutand-o sa-si faca intr-o ulcica nevoile. Cand s-a spart oul, a plans ca la o nastere de prunci. Nu mai stia cand e zi sau noapte. Era inca tanara. Era la capatul puterilor. S-a ridicat si a privit. In gaoace tremura o aratare neagra... Putini sunt cei care stiu cum arata fapturile diavolesti, singurii care i-au vazut sunt vrajitorii din munti, dar acestia nu spun. Nu vorbesc. Unii sustin c-ar fi un "tapuc" cu cornite, ce nu creste mai sus de genunchiul omului. Altii, c-ar fi un mat dragalas, un mat cu ochii inchisi. Altii, ca ar arata ca un pui de gaina cu cornite. Iar altii, c-ar fi chiar un copil cat o palma, nascut in ou. Greu de spus si, bineinteles, de crezut. E cert insa ca atunci cand "clocesti" o asemenea aratare, imediat dupa ce s-a spart coaja oului, chiar in acea clipa, trebuie sa rostesti urmatoarele cuvinte, in felul urmator: "Tu esti al meu, dar eu nu sunt al Tau!" si, incepand de atunci, il poti folosi toata viata, tu si urmasii tai. Ti-l faci, cum se zice, "sluga". Te ajuta la toate treburile gospodariei, un "cineva" mai puternic si harnic decat toti oamenii.
Oricum, un lucru e de netagaduit, verificat de absolut toata lumea: din acea clipa, orice hot, oricat de dibaci ar fi el, nu se mai poate apropia de casa fara sa fie prins. Un pai dac-ai luat de pe pamantul lui, stapanul casei "stie". Ei bine, s-a intamplat ca femeia aceea din neamul Vasilcilor a gresit putin cuvintele. Inspaimantata si sleita de puteri, abia a reusit sa ingaime: "Tu esti al meu, eu sunt a Ta...". A gresit un cuvant. Un singur cuvintel a gresit si... Nicolae Iurniuc isi astupa ochii cu palmele: "Doamne, nenorocire o fost!...". La putina vreme, barbatul ei a murit, dar gospodaria a inceput sa infloreasca. Oamenii se minunau si-si faceau mii de cruci: cum se poate ca, in doar cativa ani, casuta aceea prabusita sa se preschimbe intr-una mandra? Grajdul s-a umplut de vite grase, cu ochi rotunzi si dulci. Oratanii cu penaj stralucitor foiau prin ograda. Cat era ziulica de lunga, Fedosia statea sus, in cerdacutul ingust al casei, si-si privea averile care sporeau. Iar noaptea, intreaga noapte, Cineva ii cosea muntii mari de iarba, stoguind fanul in capite pantecoase si bine mirositoare, inalte cat patru staturi de om. Cum sa nu te miri? Cum sa nu te miri cand, la rasaritul soarelui, vezi imasurile tunse ca un gazon, desi stapana locului n-a randuit vreun cosas? Oamenii au inceput s-o ocoleasca, iar ea sa aiba apucaturi din ce in ce mai stranii. Zice-se ca simpla rostire a acelor cuvinte, "eu sunt a Ta...", ar fi facut-o un fel de "nevasta" a fiintei din gaoacea oului. Traiau impreuna, ca doi soti. Vecinii o vedeau adesea zvarcolindu-se in fata casei, luptandu-se din rasputeri cu o putere nevazuta, care o framanta si o trantea prin tot locul. Si era vai si amar de barbatul care se apropia de pamanturile ei, dorind s-o peteasca ori numai sa ii faca curte... A fost pe la manastiri, pe la vrajitoare, dar nimeni n-a putut s-o scape de tainicul "blestem".
Cand ii treceau prin fata casei, satenii scuipau intr-acolo spurcat, a dedeochi. Copil fiind, Nicolae Iurniuc a vazut-o odata, pe cand imbatranise deja, la capatul dealului rotund si verde. Asfintea. Deodata, femeia a scapat din brate buchetul urias de flori si s-a prabusit in iarba. Un timp, n-a mai vazut-o. Apoi, i-a vazut doar picioarele albe, dezvelite, zvarcolindu-se prin florile cu tulpini lungi. "Nu era nimeni acolo, dar ea tipa, ca de placere. In cele din urma s-a ridicat, si-a netezit catrinta, s-a intors spre mine si mi-a zambit..." Atunci, pe moment, nu a inteles. Abia mai tarziu, copilul a inceput sa inteleaga ce vazuse... Fedosia a murit, dar sluga cea nevazuta a ramas langa casa. Intotdeauna Necuratul ramane pe pamanturile celui care l-a "tocmit", ca sa aiba grija de el, mai departe, urmasii. De data asta insa, blestemul a fost prea puternic si urmasii s-au risipit pan la unul. Nimeni nu stie nimic despre ei. Cu toate acestea, Nicolae Iurniuc are convingerea ca, in muntii spre care privim, mai traiesc inca asemenea batrani "banuiti". Nu stie sate, nici nume omenesti. Stie insa ca ei trebuie sa existe. Oameni inca in viata, oameni care au facut contract cu puterea cea nevazuta. "Dar sa fim atenti, Doamne, sa fim atenti!" Si pornim.

Babele cu par galben

De unde sa incepem? Atacam oceanul de munti padurosi prin partea lui cea mai lesnicioasa, dinspre apus, pe drumul Ciocanestilor si al Carlibabei, nadajduind ca dupa-amiaza vom ajunge sus, spre izvoarele Moldovei si ale Sucevei, in inima hutulimii.
Oare ce intrebari va pune reporterul? "Ati auzit de oameni care au in casa lor draci?" Cine ar avea curajul sa cleveteasca despre asa ceva? Or, daca as gasi un asemenea "banuit", ce-as putea sa ii zic? "Nu va suparati, il aveti in casa pe Necuratul?..." Ma uit la barbatul din stanga mea, implorand solutii. El sta neclintit, privind prin parbriz padurea. Un chip plamadit parca dupa asemanarea muntilor pe langa care trecem, roscovan, aspru si ascutit si cu barba nerasa si parul tepos, cu privirea albastra atintita in nori. A trecut prin multe visatorul acesta hutul. A fost de la vacar, lucrator la padure, sapator de drumuri, strungar, sofer sau hamal in port pana la topograf pe aeroporturi si laborant chimist. A avut numai ghinioane in viata, desi este un om destept, un om spiritual, cu mare credinta in Dumnezeu. Acum, la 57 de ani, s-a apucat de o noua meserie, pe masura firii lui visatoare. Este de profesie... cautator de comori.
A imprumutat bani si a cumparat un detector de metale american, deosebit de scump. Oricum, muntii acestia ii cunoaste palma cu palma. Stie unde au fost ingropate averi, de la cele ale dacilor pana la cele ale ultimilor haiduci. Si e convins ca, pana la urma, norocul tot ii va zambi... Se vede Carlibaba. Un sat mare, in susul Bistritei Aurii, pana nu demult o asezare exclusiv nemteasca si evreiasca, un "El Dorado" prosper, ce pastreaza si azi ceva din nobletea minereasca de odinioara. Calauza mea auzise aici de un mos. Unul care ar putea avea legaturi cu aventura noastra. Sta undeva la capatul satului si are aproape o suta de ani. Zvoneste-se ca unii din neamul sau ar fi invatat odinioara de la niste vrajitoare germane taina cea mare a "inchegatului apei", cel mai puternic mestesug vrajitoresc din cate sunt pe lume. Ca acesti strabuni castigau averi doar aratandu-si puterile in fata oamenilor, doar "lasandu-i sa se uite" la ceea ce pot face. Il gasim intr-o casuta pitica, cu o singura odaie, la poalele unei vechi mine germane de aur. N-ai zice in ruptul capului ca are 98 de ani. Pielea chipului ii e inca neteda si rumena, ca o paine scoasa din cuptor. Intr-un obraz a fost impuns nu demult de-un mistret. Sub nasul viguros se incovoaie o mustata grozava, cu firul tare, inspirand barbatie. Aude si vede ca la douazeci de ani. Si azi ar putea ameti un cerb cu barosul pumnului, daca l-ar pali drept in frunte. "Ma mir sangur de mine, domnule, cum de mai traiesc eu azi!...", zice fara incetare. Intamplarile vrajitoresti le ocoleste cu o siretenie incredibila. Vorbeste mai mult despre sine, despre chinurile vietii sale, despre cum a vazut murind in jurul lui o divizie intreaga de soldati in luptele din linia intai, la Odesa, si el a ramas singurul supravietuitor, dar mai ales despre fudulele lui ispravi vanatoresti de dupa razboi. "Odata, mi-o spus un uncheas: "Pe tine te tane padurea si carnea de cerb, mosule! Dumneata de aceea traiesti". Poate o fi adevarat, ca multe nopti am dormit eu sangur in padure, cu flinta langa mine si "numa la cer se videa". Si carne de cerb am mancat a dracului de multa...". Abia in cele din urma imi destainuie cu greu, din franturi, ceva despre batranele vrajitoare. Inteleg ca da, au trait altadata pe-aici niste "babe cu par galben", venite cu descantecul tocmai din Germania si ca, intr-adevar, doi strabuni din spita sa au reusit sa le fure stiinta. "Traiau laolalta amandoi. Pe baba o chema Fratana, pe mosneag il chema Trufin. Pamantu si casa lor era pazite ca de-un farmec. Vinea lume multa la ei sara, cu facatura, si, la cine platea, le facea. Eu i-am vazut cum descantau impreuna. Baba descanta sus, in casa. Mosneagu iesea afara si se punea sub horn si numa acolo descanta. In casa, baba avea in fata un blid cu apa. Si dupa ce boscorodea, numa atingea cu dejtu apa din blid si tata apa se inchega imprejuru dejtului. Ingheta! Se strangea tata apa imprejuru dejtului babii, asa... cum ar fi o jelatina. Oaminii facea "Oooo!", adica se mira. Unii zicea ca Fratana ar fi avut asa o putere de mare, ca putea sa inchege rauri. Da eu asta nu pot sa zic, ca n-am vazut..." Poate sa zica insa ceva care deja incepe sa-mi starneasca indoiala. Aceasta Carlibaba se afla la rascruce de judete si de drumuri, spre Maramures si Bistrita. Ei bine, batranul Moisa o tine mortis ca, undeva pe langa Bistrita, ar fi fost pana nu demult un "targ de dracusori", intr-un colt al targului cel mare. Ca daca aveai bani multi si curaj, puteai sa te duci la acel targ, sa-ti cumperi un "pazitor" si sa-l aduci acasa in traista... Imi vine sa rad si-mi spun in gand ca mosul din fata mea s-a ticnit.

Mingea neagra

Ne suim din nou in masina si pornim spre Izvoare, drumul e greu, mereu suitor si cotit. Calauza mea a reintrat in tacere. Abia intr-un tarziu sopteste ceva, asa, ca intr-o doara, privind pe geam: "Stiu ca va pare o nebunie. Dar este adevarat...". Ce anume-i adevarat? "Ca au fost astfel de targuri. Poate ca mai si sunt, da-s tinute secrete. Mi-au vorbit despre asta o multime de oameni. Am cunoscut eu insumi dincolo, pe valea Moldovitei, un om despre care se zicea c-ar fi cumparat "puiul" gata clocit...." "Diavoli, la pachet, cumparati la piata?", intreb. "Da, chiar asa. Acel om l-a adus pur si simplu intr-o invelitoare, la subtioara. Si s-a imbogatit peste noapte, a ajuns dintr-o data cel mai bogat om din sat. Mie mi-a povestit bunicu o intamplare cu el, si bunicu a fost singurul om pe care l-am cunoscut in viata mea care nu mintea niciodata. Zicea ca intr-o noapte, pe ploaie, trecand pe langa casa acestui om, a vazut un ghem, o minge neagra, care a iesit pe poarta si se rostogolea catre el. Facea un zgomot ca un falfait de aripa. La o fulgeratura, a vazut-o mai bine: da, se napustea catre el! O-ncremenit! Statea in mijlocul drumului, in ploaie, cu ochii inchisi, asteptand sa-l loveasca. S-a rugat in gand. Si atunci, a mai fulgerat o data si a deschis ochii si in lumina trasnetului a vazut mingea cea neagra cum se intoarce si se rostogoleste inapoi spre casa, iar poarta s-a inchis singura, iute, in urma ei. Au fost o gramada de oameni care mi-au spus de mingea asta, vazuta in fata casei cu pricina. Dar pe bunicu eu chiar il cred. Mai e un lucru foarte important: acest mos a avut un frate. Eu il cunosc bine pe barbatul nepoatei acestui frate. Suntem prieteni. Si omul acesta mi-a povestit ca unchiul lui primise o scrisoare de la un consatean plecat undeva prin partile Cacicai. A citit-o chiar el si acolo scria clar: "Stiu ca la voi in familie s-a cumparat mai demult "ceva" de la Bistrita, pentru ajutor in gospodarie. As dori, daca se poate, sa mi-l vindeti mie". Si oferea banet, o suma considerabila. Asadar, lucrul era binecunoscut de toata lumea. Unchiul n-a avut ce sa-i vanda solicitantului din Cacica, caci el nu avea ce se cerea in scrisoare. Acel "ceva" a ramas acolo, pe pamanturile unde a fost "tocmit" prima oara. De acolo nu se putea fura nimica. Te duceai noaptea pe-un varf de munte de-al lui si luai un brat de fan, iar a doua zi omul venea la tine: "Mai, de ce m-ai furat? Sa duci inapoi ce ai luat...". Il vestea mereu cineva nevazut. Si-o sa va mai zic ceva, dupa care e imposibil sa nu ma credeti: eu am cunoscut pe unu Petre, care-i vecin cu mosul care-l avea sluga pe necurat. Odata, stapanii au plecat de acasa si l-au rugat pe el sa pazeasca casa. I-au zis: "Mai, Petrea, uite, ai mancare aici. Poti sa-mi umbli prin toata casa, peste tot, da, te rog, acolo in camaruta ceea sa nu intri". Petrea o stat cat o stat, dar pan la urma tot nu l-o lasat inima. "Ia sa deschid eu putin!" si cand a deschis usa asaaa, inceeet... numa ce-o vazut un mat negru, cu niste ochi ca niste diamante roz, o privire ca doua dungi de laser, cum vezi prin filmele alea americane. Petrea zice c-o paralizat. Plangea fiindca nu putea sa se miste si, cu o ultima sfortare, a reusit sa inchida usa. Seara, cand o venit mosu acasa, primul lucru pe care l-a spus a fost: "Mai, Petrea, da de ce te-ai uitat in camara ceea? Te-am rugat frumos sa nu te uiti... Doar nu vrei sa patesti ceva rau, mai baiatule..."."

Somnifer pentru impielitatu

Strabatem campuri lungi si mov de lupin. Flori rare, precum niste piramide carnoase de petale. Campuri sadite dinadins de hutuli pentru seva lor gustoasa, ce ingrasa pamantul. Deasupra, pe niste creste indepartate, Nicolae Iurniuc ma face sa intrezaresc cateva stanci bizare. Megaliti lungi, mangaiati de ceata, ca niste stalpi ai cerului, dintre care unul are profil omenesc. Zice ca acolo, intre megalitii de pe Varful Tapului, se adunau odinioara oamenii vrajitori. "S-a tinut pana incoace, la razboiul al doilea. Era candva, la o sarbatoare, vara...", dar nu-si mai aduce aminte ce sarbatoare. Se strangeau acolo doar cativa oameni "anumiti", faceau un foc urias si dansau. Dansuri secrete, dansuri pagane, ce tineau toata noaptea. Iar oamenii obisnuiti priveau spre focul de pe creasta cu teama... Bobeica. Ai senzatia ca, intr-adevar, ai ajuns la capatul lumii. Cateva bordeie rasfirate pe un deal inflorit, cativa mosnegi traitori in cer. Gasim o casa veche de sute de ani, plata, scufundata in pamant, pana la chenarul ferestruicilor. Inauntru, in intuneric, o babuta singuratica, cu totul rupta de oameni, care se mira cu lacrimi de vizita noastra. Tavanul de barne, vopsit in roz, e atat de jos, incat nici ingenuncheat nu incapi in odaie. Batrana aude greu si nu vorbeste romaneste. Nicolae Iurniuc schimba cateva cuvinte cu ea in limba aceea moale, leganata, amestec bizar de ruteana, daca si ucraineana, iar femeia face inspaimata cateva semne cu mainile ca "Ni!, Ni!", apoi isi da, tot mai mult, drumul la vorba. Cand ne aplecam sa iesim pe usita scunda de-un metru, calauza mea nu-si poate inabusi un raset de bucurie. Ma indeamna sa intram repede in masina si abia acolo imi spune, strangandu-ma de mana a victorie: "La Moldova-Sulita!". Trecem dincolo, pe ingaduitoarea vale a Moldovei, si binecuvantam ajungerea la asfalt. Moldova-Sulita, comuna larga, adevarata capitala a hutulimii romanesti. Batem pe la porti, intrebam ocolit zeci de oameni. Multi imi spun c-au auzit de asa gospodari vrajitori, "da nu-mi pot spune care-s". "Unu, ca n-ai de unde sa dovidesti. Doi: daca te duci la el, nu-ti spune drept nimic. Ii foarte "deplomat", da el stie, el simte pentru ce-ai venit. Si, pe urma, daca eu iti povistesc dumitale si mata te duci la el si-l deranjezi, el se manie si-mi poate face mie prapad in gospodarie cu puterile lui..." Una dintre cei ce mi-au tot repetat asemenea cuvinte e Vasilena Ceciuleac, locuitoare intre doua varste a unei casute cu ziduri napadite de flori. A auzit de "clocitul Satanei", dar, din cate stie ea, nu se scoate primul ou, ci al unsprezecelea. "Asa mi-o povistit tata: se punea unspe oua sub gaina neagra. Primii zece pui trebuia sa iasa tati, ca daca pierea unu, gata, acela al unspilea nu mai isea cum trebuie. Da daca iseau tati vii, apai al unspilea il lua si-l mai clocea oleaca si omu. Si isea, na... asa un fel. Anu trecut o murit la noi in sat un mos, Donec Bobei, care avea asa ceva. Ptiu, Doamne ma iarta-ma, ce gospodar bun era acela!... Avea gospodarie si bani, avea di tate si nu facea nimic absolut. Stiti ce dracovenie facea? Doamne ma iarta-ma, parc-amu il vad: suiera din nas! Lumea zicea ca, atunci cand suiera din nas, il chema pe Dansu, pentru ce-avea nevoie. Da acuma na, ii murit. Stiti cum se-ntampla? Daca ai asa ceva, inainte de moarte trebuie neaparat sa lasi un suflet! Sa dai un suflet din neamu tau, sufletu unui om din aceia care ti-s cei mai dragi. Acest Bobei l-o dat pe ginerele lui, un baiat bun, tare cuminte. Si ginerele s-o spanzurat nu mult dupa ce l-o bagat pe mos in pamant. Asa o fost blestemu. Asa o trebuit sa fie..." Vasilena ma indruma spre o femeie din Benea, satul din jos, tot pe valea Moldovei, una Areta Droniuc. Se banuieste - "doar se banuieste si sa nu zic ca m-a trimis ea" -, se banuieste ca cineva din neamul barbatului ar fi avut odinioara ceva. *Areta vine spre poarta strabatand o livada minunata, dezmierdata de lumina apusului. Paseste incet printre capite lungi de fan, revarsate lenes pe pari de brad rasinosi. Cand ajunge, imi zice linistita, senina, mereu zambind, ca nu vrea sa vorbeasca cu mine. De ce nu vrea? "Uite asa." Si se intoarce agale spre casa. La jumatatea drumului se opreste, se incrunta putin si zice: "Ma mai gandesc pana maine. Veniti pe la zece." Ciobanul nevazutAsadar, la ora zece, a doua zi. Suntem iarasi acolo, in fata portii. Areta este alta femeie. De parca nu ne-ar fi vazut ieri, chiar pare a se bucura c-am venit si ne pofteste duios inauntru. Mi-l arata si pe omul ei, Vasile. Un barbat gros si scundut, c-o infatisare militaroasa, bine incheiat la camasa. Desi el nu pare prea batran, tatal sau s-a nascut in anul 1887. Supusa, il lasa mai mult pe el sa vorbeasca si trebuie sa recunosc ca n-a fost usor sa ajung la subiectul meu "delicat": acest Vasile face parte din a cincea generatie de urmasi ai lui Hrihorie, intemeietorul Sulitei, si a trebuit sa ascult mai intai intreaga istorie a asezarii. Abia atunci cand arborele genealogic ajunge pe la tatal sau, imi sare in urechi un anume unchi, Ion, frate cu bunicul si "strasnic de bogat", cel mai bogat din intreg tinutul. La 1886, anul mortii, avea doi munti mari, 47 de cai, 270 de vite "sure, porumbe" si peste 600 de oi. Insist, intreband cum de un taran a putut avea in anii aia asa o avere, iar Vasile-mi raspunde-n doi peri ca: "Deh, ce-o avut, o avut el...". Totusi, ce-o avut? "Hmmm, cum sa va zic eu? Omu asta... n-avea garduri. N-avea garduri, domnule. Parca cineva mana vitele cu bata si le pazea din tate partile, da nimeni nu videa cine. O singura vita nu se ratacea din cireada! De multe ori, le videai sus, pe munte, nepazite de nimenea. Vitaii se duceau sanguri la vaci sa suga si, dupa ce sugeau, se trageau cuminti deoparte. Vitele deoparte, vitaii deoparte. N-avea nici pagube, nici boli si nimeni nu le fura mana. Iar el nu facea nimica. El numa "dirija". Parca cineva ii facea tata munca, cat pentru zace ciobani. Cand o murit uncheasu, era toamna. El n-o avut copchii, si fratii lui, saraci toti, s-o-mpartat cu mostenirea. Trebuia impartate vitele la tati fratii. Trei zale, vitele n-o vrut sa plece de-acolo. Parca cineva le-o purtat trei zale necontenit asa roata, fugea tate vitele de jur imprejur, nu puteai pune mana pe ele, fugea tate pana-n Batca Manaila si se-ntorcea inapoi, ca turbate. Numa dupa trei zale le-o dat pace. Aproape-o saptamana o stat trantite jos, asa erau de obosate saracele. Si-abia dupa aceea o putut fi luate si-mpartate. Ah, ca mi-am amintit: se zacea ca uncheasu asta o cumparat atunci, demult, ceva de undeva din Ardeal... aaa, parca pe la Bistrita. Era acolo un targ de dacusori care s-o tinut pana acuma, in era noastra. Da, asta ii adevarat. S-o dus acolo doua gospodine de-aici, de la noi, ca sa cumpere un Necurat. Eu le-am cunoscut, mi-erau vecine. Si-o zas ca acolo le-o pus la un fel de incercare. Ce incercare, Dumnezau stie. Una din ele zice ca s-o spariat asa de tare cand o pus-o la proba ceea, ca nu i-o mai trebuit. Da despre cealalta ii vorba ca si-o cumparat sub forma de-un "tapuc" negru, pe care l-o adus acasa si-o ajutat-o foarte mult la castigat bani, tata viata. Stiti cum ii la targurile astea? Ti-l vinde, da tu trebe sa-i spui pentru ce iti trebuie. Pentru munca-n gospodarie, pentru bani, comert, pentru vite, ca el are numa un singur rol. El nu-ti face douazeci de servicii, iti face numai unu sangur, pentru care ai platit si l-ai tocmit. Sa ai noroc la bani, la carciumarit, ca sa fie atrasa lumea de carciuma ta, sa-ti intre lumea acolo, in buda ceea si sa bea rachiu. Ori pentru vite. Si, dupa cat se pare, uncheasu meu o cumparat un Necurat pentru vite..." Inainte de-a pleca, il intrerup si-l privesc drept in ochi pe barbatusul acesta: "Domnu Vasile, mai traiesc si azi asemenea oameni?". Iar el imi raspunde la fel de ferm, fara a sta pe ganduri: "Da, mai traiesc". "Ii cunoasteti?" "Da, ii cunosc. Da nu pot sa va spun cine sunt."

Cu oul la subtioara

O iau asa, la incercare, intreband de carciuma cu "cel mai mare noroc". Si, ca sa fiu cinstit, dupa cate am aflat, cam "poftesc" un rachiu. Sunt indrumat la birtul din centru. Inchis. Noroc ca stapana lui mai are si o alimentara, dar aceasta carciumareasa nu pare a fi defel o femeie "din aceea". Vesela si amabila, ne trece prin spatele rafturilor, spre o masa racoroasa, si ne pune in fata doi barbati "povestitori". Unul, Dumitru, e chiar din neamul Aretei, corpolent, neras si putin guraliv. Celalalt, Aurel, este mai elegant, tata de proaspata profesoara in sat. Palaria mai scunda, din postav molicel, jacheta alba in carouri, zambetul plin de subintelesuri, toate ii dau aerul unui actor italian din anii 50. La un rachiu, limbile se dezleaga usor. E inutil sa mai spun ca amandoi stiu ceea ce ma intereseaza. Ba, Dumitru l-a cunoscut personal pe unul dintre acei "clocitori de oua". "Il chema Starciuc, era tanar. Se spunea ca el o clocit la subtioara un ou dintr-o gaina neagra si-un cucos negru, da n-o mai putut rabda pana iese puiu si-o vrut sa marga la un bal in sat. Si-o zas in gandu lui c-o sa marga asa, cu ou la subtioara si-o sa aiba grija de el, sa nu se crape. Nimeni nu stia ca el "cloceste". Da s-o-ntamplat ca-n sara ceea batranii nu l-o lasat sa marga la bal. Si cum nu-l lasau si-l tineau de haina ca sa nu iasa din casa, el o scapat ou de la subtiori, i-o cazut pe sub haina si s-o spart. Pe podea era numa galbenus gol. Si chiar in noaptea aia, omu ala s-o spanzurat. Da, chiar in noaptea aia..." Omul se apleaca si soarbe trist din pahar. Celalalt isi scoate palaria de postav molicel, ca-n fata unei mormantari. Din gurile lor, povestile curg. Despre un alt fecior de "banuit", caruia tatal sau i-a vandut sufletul in ceasul mortii si pe care l-au gasit dupa putina vreme spanzurat la vreo cincizeci de kilometri departare de sat, intr-o padure deasa si nestiuta... Se potrivesc bine la povestit cei doi barbati. Desi pare agasant ca vorbesc deodata, cei doi de fapt se sprijina unul pe altul sa-si aminteasca, intregesc povestea, o rotunjesc cu puzderii de amanunte. Si, ca la un facut, isi amintesc, in aceeasi clipa, de numele unui batran: "Bohar! Ptiu, Doamne, cum de nu ne-am gandit sa-l ducem pe dom reporter la mosu asta de la inceput?...". Aproape ma iau pe sus, ma scot din carciuma-pravalie si ma conduc spre varful unui deal turtit, din spatele bisericii. Odaia fara ferestre Bohar Atanasie face parte dintre acei hutuli "vechi", care inca mai poarta binoclul la gat, chiar si cand doarme. Doarme pe pat, in casuta sa de barne afumate, dar in gand i se pare ca doarme tot in padure, sub cer. Ii pare rau cu lacrimi dupa vremurile "dinainte", cand "flinta era ocrotita de lege pentru casa", cand nici "politaru" n-avea voie sa-ti ia pusca din odaie, din cui. Acum, in vremurile astea haine, fara flinta lui se simte stingher. Inca mai poarta uneori la brau, fara nici un rost, "porosnetul" cu praf de pusca, vechi de peste doua veacuri. Porosnetele din corn de cerb cu margini de argint, adevarate opere de arta hutula... Iar palaria ii mai e inca impodobita cu "pana de bursuc" si dinti lati de cerboaica - nobilul semn hutulesc de intelepciune. Acest batran e unul dintre oamenii cei mai bogati in povesti de pe intreaga vale de sus a Moldovei. "Stiti ce? Este lumea asta vazuta si este lumea nevazuta. Sunt draci din astia nascuti si sunt draci dati de Dumnezau. Aia dati de Dumnezau is mult mai spurcati, mai puternici, aia nu sta de vorba cu omu. Cu aia nascuti inca mai poti discuta..." Atanasie a cunoscut zeci de cazuri de "gospodari clocitori". Mai stie, in plus, ca "ala" trebuia sa fie intretinut, hranit. "El, Cornoratu, nu manca orice. Trebuia sa-i duci acolo, in camaruta secreta de unde statea, lapte nesarat si mamaliga nesarata de porumb descantat. Ca daca-I dadeai ceva sarat, apai iti trantea tat prin casa, iti facea tate nazdravaniile de pe lume. Si cand murea stapanu, El ramanea in casa, nu pleca nicaieri. Trebuia pe urma altcineva din neam sa-L intretaie, sa-I dea de mancare, tat absolutul. In casa, Cornoratu trebuie sa aiba o odaita separata, numa a lui. Neaparat! Il mai retan minte pe unu, Lesenciuc Dumitru, care o vrut sa-si faca casa la Brodina, pe-un loc unde-o fost altadata o gospodarie "din aceea". L-o tocmit pe unu Polenciuc, un maistru vestit in tata Bucovina - asta facuse chiar si biserici si manastiri. O legat maistru Polenciuc tate barnele casei, fain frumos, pana la acoperis. O terminat sara. Si cand vin ei dimineata, vad tata casa sfaramata. S-o crucit. Maistru, care era intalept, o chemat pe doi gospodari vecini. Cei doi o zas: "Ohooo, pai asta am patat si noi cand am vinit aici. Stiti ce-am facut noi? Am facut o camera fara ferestre pentru Cel care-o ramas pe pamanturile astea...". Atunci, maistru o schimbat planu casei si-o facut chiar asa: o camaruta fara ferestre pentru Necuratu. Si casa nu s-o mai daramat si pe Dumitru Lesenciuc, care n-o deschis niciodata in viata lui odaita aceea, nu l-o mai stingherit nimeni in viata lui niciodata. Da, Cornoratu ramane pe pamantul stapanului care l-o tocmit, da daca nu-L stingheresti, nici el nu te stinghereste pe tine. Uitati-va, era asa o casa "anumita", incolo, in jos, in partea Campulungului. Stapanu murise. Nimeni n-avea curaj sa steie in casa ceea. Odata, dupa razboi, o nimerit acolo un refugiat din nordu Bucovinei. Era tare ostenit si o vrut sa innopteze. O intrat in casa ziua, o asternut patu si sara s-o dus sa se culce. O dormit numa pana la ora trei noaptea. Cand s-o trezit, era o nunta in casa. In juru patului lui erau oameni multi care beau, jucau si parca pe dansu nici nu-l vedeau, se veseleau in lumea lor. Inspaimat, omu s-o ridicat din pat si-o fugit unde-o vazut cu ochii... Bun. O mai trecut un timp si-n casa ceea o vinit un alt om. La fel ca primu: si-o asternut patu si sara s-o dus ca sa doarma. Cand o vinit, numa ce i s-arata inaintea usii... un baietal. Un baietal asa mic, da parca cu chip de barbat in tata firea si glas ascutat. Baietalu zace: "Ce-ai vrea, sa stai aicea?". "Da, vreau sa stau, ca n-am unde sta", zace omu. Baietalu se artagosaste si zace: "Bine, o sa stai aicea. Daca o sa ai grija de mine si o sa-mi dai sa mananc lapte si mamaliga nesarata, atuncea o sa stai!...". Barbatu era gospodar, voia sa se-navuteasca. O lucrat pamantu, si-o adus in casa ceea si nevasta, o fimeie cumsecade, si i-o dat porunca: "Mai, fimeie, vezi ca acolo, in pod, ii un matuc batran. Rogu-te, sa-i dai in fiecare sara lapte si mamaliga nesarata, ca daca-i dai sarat piere...". Intr-o buna zi, se intoarce omu de la lucru si-l gasaste iarasi pe baietal inaintea usii. Baietalu ii zace: "Stii, eu am sa plec undeva, intr-o calatorie. Daca n-am sa viu inapoi peste doua saptamani, te rog sa faci tu curatanie in coltu cela, dupa soba...". O asteptat doua saptamani. O asteptat trei. Patru. Nimic... Si-o trimis nevasta de acasa, la neamurile ei. Cand o vazut-o plecata, s-o repezit in coltu cela, o facut curatanie, frumos, si-n fundu ungherului de dupa soba o gasat uite-asa un guguloi de bani mari. Si-o cumparat pamanturi, vite, de tate. Asa ca videti, Cornoratu l-o alungat din casa lui pe primu om, pe refugiat. Da pe al doilea, fiindc-o fost mai bun si l-o intratanut cum trebuie, pe asta l-o ajutat si i-o dat de tate... Sa stiti, pentru mine lumea asta nu-i facuta din doua parti, Bun si Rau, Satan si Dumnezau. Nu! Pentru mine, lumea-i facuta din vazuta si nevazuta. Iar aceia ce nu-i videm noi, aia is mult, mult mai distepti decat noi. Ei stiu toate. Noi?... Noi nu stim nimica."

Epilog

Suntem iarasi in Campulung si ma pregatesc sa imi iau ziua buna de la Nicolae Iurniuc. Indatoritoarea mea calauza ma roaga, insa, sa-l ingadui pentru cateva clipe ca sa-mi aduca un dar... Dispare si se intoarce tinand in palme o statueta neagra, pe care mi-o intinde cu sfiala. Este capul unui demon. Un demon pocit, sculptat de nimeni altul decat Ion Haralambie Sarghie, unul din cei mai mari artisti ai Bucovinei din toate timpurile. Statueta, pe care el a primit-o la randu-i in dar, chiar din mana artistului, cu putina vreme inainte ca acesta sa moara, are o poveste de-a dreptul halucinanta. Demult, pe cand era copil, sculptorul Sarghie a vazut cu ochii lui o "faptura", un necurat din acela iesit din ou. A vazut-o si, mult mai tarziu, s-a incumetat s-o ciopleasca. A facut-o intocmai cum si-o amintea. Diavolului ii lipsea un ochi, ochiul drept. Si, imediat dupa ce l-a sculptat, la numai cateva zile, artistul a orbit. A orbit de acelasi ochi: dreptul. Ii multumesc lui Nicolae Iurniuc pentru acest dar "bizar" si ne luam ramas bun. Eu voi porni mai departe, in cautarea altor si altor povesti, iar el, spre visurile sale cu aur si clocitori.

Bogdan Lupescu

luni, 23 martie 2009

dune


s-ajung acolo,sa-l simt si sa-l sarut,sa-l imbratisez si sa simt ca sunt acolo..poate un pic fremena,poate viitoare sayadinna,poate doar necunoscuta dintre beduini..

miercuri, 18 martie 2009


Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr.
Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră.
Căzută în genunchi,Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul!
Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!


Nicolae Labiş

marți, 17 martie 2009

cand eram mica ma uitam la patinaj artistic..si imi placea tare..tare de tot..nu mi-a placut niciodata gheata..dar mereu ramaneam cu gura cascata de uimire cand vedeam patinatorii..fetele gratioase cu fuste scurte si pline de sclipici,baietii imbracati frumos si tandri,le aruncau in sus,in jos,in stanga in dreapta si le prindeau mereu inainte sa atinga gheata..vazusem si un documentar cu o rusoaica frumoasa care avea soldurile pline de vanatai de la antrenamente..intr-un fel eram mandra..pe vremea aia si soldurile mele erau colorate la fel de a plonjoanele de la volei..insa patinajul era feeric..n-am mai vazut de mult timp patinaj artistic..si nici telenciclopedia desi wild,discovery si animal planet sunt pe lista de favorite..poate ca vocea aceea de la telenciclopedie era tot farmecul sau poate..

luni, 9 martie 2009

construit zmeu..pus suflet in nasterea lui:colorat,impletit,pus viata in el,schimbat ata cu mesina..mers pe plaja cu scoici si chinuit zmeul..tarait prin scoici,zgariat,imbaiat in apa de mare,aruncat,impins,tras
imi vine in minte o melodie..n-ai stiut sa traaaagi de sfoooori,am cazut de miiiii de ori(vama veche-zmeul)
chinuit zmeu 2 ore,abandonat cu fata spre rasarit si pus bilet:

zmeu fara aripi..cine ma poate ajuta sa zbor promit desfatarea totala a ochilor.multumesc(zmeu educat)

sper ca l-a gasit cineva mai priceput ca mine..

am sa construiesc alt zmeu numai cand am sa am cu cine sa-l inalt.am zis

joi, 5 martie 2009

azi am vrut un zmeu..un zmeu pe care sa-l inalt si sa-l las sa zboare nestingherit printre pescarusi..oare zmeii zboara pe ploaie?am sa-mi fac un zmeu impermeabil si-am sa-l inalt..candva..

marți, 3 martie 2009

pentru curatarea sufletului.a se asculta pe replay

Astazi am privit intr-o oglinda si nu m-am regasit in ea..am vazut speranta in ochii si zambet pe buze..pentru ca ea sa fie si-n interior:

luni, 2 martie 2009

noaptea tarziu..spre 4 jumate..zeul din mine creea destine..soapte pe scara..am crezut ca-s fantome..soapte de copii..pe vizor 3 siluete minuscule ocupau o treapta
la auzul cheii in broasca toti au luat-o la sanatoasa pe scari
-stati mai nu fugiti!..si se intorc
-ce-i cu voi aici?
-ne e frig si-am intrat si noi in scara sa ne incalzim..
in jur de 5 6 ani,imbracati cu blugi suflecati si niste geci de trening ponosite ce ar fi putut imbraca un om zdravan de 50 de ani,cu caciuli imense si adidasi cu cel putin 2 numere mai mari.Andrei,Andrei si Cristi ma priveau curiosi
-ce faceti voi noaptea pe strada?
-pai..??!!stam..da niste hainute n-aveti tanti sa ne dati?
(tanti??!!!)ba chiar aveam..3 saci plini de hainute aranjate,spalate si calcate si groase si subtiri,si vechi si noi..pe care le pastram cu intentia de a le darui copiilor de la un orfelinat.
-ba da.asteptati putin.
cu ochii mari si plini de uimire asteptau cuminti in fata usii..le-am dat sacii,le-am zis sa se imbrace in liniste si am inchis usa..priveam pe vizor cum isi imparteau hainutele farateste si din cand in cand cel mic scotea cate un chicotit bucuros..
-plecati nenorocitilor de aici,mizerabili obraznici,plecati!iesiti afara!
era vecina de vis-a-vis care a deschis usa,a insfacat ce i-a venit mai la-ndemana(o bluza groasa din lana)si-a inceput sa-i loveasca..cum sa nu zic nimic?
-doamna,eu credeam ca oamenii spre batranete sunt mai milosi si mai dispusi sa-si ajute semenii..ce aveti cu copiii?(copii care au luat o parte din hainute si-au fugit pe scari cu un etaj mai jos)
-ce s-ajuti nenorocitii astia care urineaza in scara si fac galagie noaptea?si a inchis usa nervoasa
-Andrei,Cristi,hai veniti sus!
-nu ca ne bate tanti..
-nu va bate nimeni hai fuguta.
-sarumana tanti ca ne-ati luat apararea..noi nu faceam galagie si nici pipi in scara..doar ne incalzeam
-stiu..
si-au luat hainutele,le-au pus in pungi si-au dat sa plece..unul din Andrei s-a intors:
-bodaprosti tanti multumim
-cu placere,aveti grija de voi
-da.

au iesit din scara si privind pe fereastra am vazut cum s-au imbracat chiar in fata usii blocului..cel mai mic era tare incantat de geaca aia mica si alba exact pe masura lui..hainutele pe care nu le-au imbracat le-au pus in punga si-au plecat linistiti mai departe..probabil intr-o scara de bloc mai linistita..


-

duminică, 1 martie 2009

un copil..

pe umarul lui stang un inger iar pe cel drept un drac..pe umarul stang al ingerului un alt inger pe umarul stang al dracului tot un inger..pe umarul drept al fiecaruia cate un drac


ma gandesc..

copilul sta cu fata la mine..dracul e drac deci e invers..dracul de pe umarul copilului sta cu spatele la mine..

in concluzie..

doi ingeri soptesc la urechile copilului?